Suntem toti niste umbre….
Sunt cuvintele unei femei de 65 ani.
Din pacate nu are casa, traieste pe strazi si o vad mereu pe langa blocul meu. Ii dau din cand in cand, cand o intalnesc, din ceea ce am la mine. Nu refuza, multumeste delicat si vioi din tot sufletul ei si bucuria i se vede in ochii mari si albastri. Primeste cu drag ce ii dau si imi si argumenteaza la ce-i va folosi darul meu.
“Multumesc pentru apa”, spune ea bucuroasa, in timp ce statea pe garduletul de fier care separa trotuarul de rontul de flori, “chiar merge dupa maslinele astea, pentru ca sunt sarate” si mai baga in gura un dumicat mare de paine, langa maslina varata cu pofta, “multumesc mult!” zice voioasa si optimista, parca sfiindu-se ca a fost nevoita sa primeasca, dand dovada de mult bun simt.
Si o vad dimineata, la 7, adunand PET-uri pentru reciclare. O vad, cu frumusetea din tinerete ascunsa sub scoarta groasa de riduri, cum socializeaza vesela cu doamna de la ziare, cu nenea de la chioscul din fata blocului, si cu alti batranei care fac gasca la ora aia, scosi din casa de cateii lihniti ai strazii sau de barfele din ziare. Si chiar o vad distinsa sub cojocul de om al strazii pe care il poarta.
Intotdeuna m-am intrebat care e istoria ei. Dar parca, atat de rusine imi era sa o intreb…de fiecare data cand treceam pe langa ea, o salutam si treceam mai departe, dar de fiecare data m-as fi oprit sa o intreb.
Acum cateva seri, dupa cateva luni bune de cand am observant-o, am vazut-o la chiosc. M-am oprit, i-am dat 2 banane si am intrebat-o direct unde locuieste.
“Eeee!” scurt si succinct…”Pe strada”,
Si cum va descurcati iarna?
“Eeee!…” scurt si succinct, iarasi – fara sa imi raspunda concret.
Am vazut ca adunati sticle ca sa faceti banuti…
“Pai da…ca ce puteam, eu sunt un om cinstit si am ales calea asta pentru ca puteam face altele…”
Dar…pot sa va intreb ce ocupatie ati avut?
“Am lucrat in comert, la magazinul Bucuresti, si acolo am invatat cum sa vorbesc cu oamenii, eram tare ingrijita pe vremea aia, foarte prezentabila. Si acum sunt asa…eeee – (un “e’’ prelung de data asta), va spun eu, SUNTEM TOTI NISTE UMBRE”, subliniindu-si clar si raspicat ideea.
“Si cu toate ca sunt asa, sa stiti ca atunci cand sunt la pamant Dumnezeu ma ajuta, imi vine un ajutor de undeva. Sa stiti ca se aplica legea compensatiei in viata asta si Dumnezeu ne ajuta. Pana si Napoleon a facut Codul Civil dupa cele 10 porunci”.
Si mi-a povestit ca sotul ei a murit, ca nu are copii, ca e in situatia asta – fara casa de dinainte de 89 si ca e foarte optimista in viata. Pentru ca oamenii sunt rai si te privesc cu dispret, pentru ca incearca sa te darame si sa te omoare psihic, dar ea rezista, ca e un om bun si nu e egoista si imparte lucrurile pe care le are cu altii si de asta Dumnezeu o ajuta.
Nu stiu daca e in depina capacitate de a gandi, dar stau si ma intreb, cum poate ajunge un om in situatia asta? Era tanara cand i s-a intamplat totul? Presupun ca destul de tanara – de ce nu a incercat sa isi gaseasca serviciu si sa se intretina? Oare a avut o viata dezorganizata, oare sotul ei a tras-o in jos, oare a avut o cadere psihica ce a dus-o in starea asta?
Cum e posibil ca o femeie care stie atatea sa nu aiba capacitatea de a lupta si de a-si depasi conditia?
Ce a provocat cu adevarat decaderea ei?
Si mai ales, cum poate supravietui in conditiile aste de viata?
M-am sustras treptat din povestiri, ea a inteles mesajul si a incheiat structurat discutia, treptat, cu idei generale despre viata si cu zambetul tasnind din ochii aia mari si albastri.
Oamenii sunt rai acum dar ea stie ca se vor imbuna. Stie asta si asa va fi, pentru ca e optimista care nu a intrat in picaj psihc in momentul in care a intrat in declin, ci femeia perfect normala, de 65 de ani, vecina ta cu care ai ce discuta cand va intalniti in pragul portilor voastre.
Adica, doamna Mariana.
