O singura raza din lumina soarelui, ca o felie mare de portocala, despartea plaja aceea in doua dimensiuni: una luminoasa si calda iar cealalta usor intunecata si racoroasa.
Ambele erau reale si totusi cand le-am privit, in mod straniu, imi creau impresia ca fiecare era un ecosistem diferit, doua entitati aparte desi apartineau aceluiasi intreg, ca in fiecare erau energii complet diferite care se manifestau libere, fara nicio constrangere, desi erau, in realitate, limitate de granitele orizonturilor care le defineau.
Talpile desculte mi se miscau greoi si lenes printre granulele de nisip si scoici intr-un ritual lent ca de dans stiut doar de ele iar eu eram concentrata pe acea delimitare atat de clara pe care soarele o definise in fata mea.
Simteam nisipul si auzeam marea. Respiram. Vedeam plaja in cele doua culori: portocaliu si gri ca si cand ar fi avut fiecare propriul filtru de culoare asternut peste ele, ca o poza retusata.
Mi-a placut acel loc si m-am asezat pe nisip.
Soarele ma incalzea placut si urmaream captivata valurile marii ca pe un film in care se desfasura o actiune intensa dar nu reuseam sa deslusesc care era aceea. Nu inca. Asa ca mi-am pus aceasta intrebare incercand sa inteleg mai bine. Nu am reusit pentru ca, brusc, gandul meu a fost tulburat de o constatare care m-a speriat putin: felia aceea de portocala pe care existam eu in acel moment se ingusta, soarele pleca din partea mea de plaja si urma sa ne transformam probabil, eu si locul acela in care ma aflam, in altceva.
Imi amintesc un singur gand din acel moment, gand care se propaga repetitiv si din ce in ce mai puternic: “nu vreau sa imi fie frig…nu vreau sa imi fie frig…”.
Nu am reusit sa inteleg de ce imi era atat de frica de frigul acela imaginar despre care nu stiam cum va fi de fapt cand ma va invalui asa ca am decis sa raman in acel loc, sa raman conectata cu ceea simteam atunci: si fericire si frica.
Am ales sa nu alerg dupa ultima raza de soare pentru ca oricum se va topi ca spuma marii care atinge tarmul.
Am urmarit, curioasa indeosebi, fara sa pot respira in acea clipa, cum culoarea galbuie se scurge lent pe nisip inspre mine, ca un val calm si, in timp ce ma traversa, ii lua locul filtrul gri al serii.
Inca imi era bine, inca era placut sa simt pe pielea mea caldura soarelui la apus. Inca mai aveam timp sa imi mut locul, sa insotesc la o ultima plimbare raza aceea pe care soarele mi-o daruise.
Dar am ramas neclintita in decizia mea de a intra in contact cu frica de frigul serii despre care stiam ca la marginea marii poate fi uneori brutal.
Ramanand pe loc, priveam inca spre plaja acoperita de lumina soarelui si am facut o constatare rapida ca eram fericita cand priveam in acea directie.
Furata de acest gand, nu am constientizat ca eram deja acoperita de lumina serii. In mod miraculos nu imi era frig deloc. Era placut sa simt racoarea aceea usoara care ma invaluia asa ca am respirat ca intr-o tatonare, voiam sa simt putin cum e aerul. Il simteam cald inca.
Am tot asteptat, parca numarand tematoare secundele, momentul in care il voi simti rece iar acesta imi va lovi pielea si ma va alunga de pe acea bucatica magica de plaja care in acel moment era doar a mea.
Si in timp ce asteptam ca frica mea sa se materializeze am avut o constientizare: alergand tematoare dupa ceea ce urma sa se intample am pierdut pe drum clipa pe care tocmai o traiam, uitasem sa ma bucur de prezent.
Un prezent frumos, in care eu ma regasisem in sfarsit dupa mult timp si care imi placea asa cum era el: magic.
Frigul nu a venit niciodata.
Frica a plecat.
M-am lasat sa traiesc acel moment in care am fost in deplin contact cu mine.
Am fost fericita.
Am fost apoi libera de frici si limitari.
Am simtit ca, in sfarsit, traiesc in prezent.
Telefonul imi vibreaza si citesc mesajul de la Adriana: “In seara asta trebuie sa iti pui intentiile pentru ca se vor indeplini”.
Ea nu stia ca deja mi se indeplinisera.
Foto: Ionut Iordache
