Cine poate defini fericirea? Cine poate da o definitie general valabila si acceptata?
Nimeni. Pentru ca totul se invarte in sfera subiectivismului. Fiecare, in functie de capacitatea intelectuala si emotionala, nivelul social si financiar, ideile care ii guverneaza existenta, poate da o definitie diferita.
Demult, in facultate, macinata de aceasta dilema, am inceput sa fac un sondaj printre colegi. O ea, mi-a raspuns: “Un iubit!”. Un el, mi-a raspuns: “Sa fiu sanatos si sa am tot ce-mi trebuie.”.
Mi s-au parut, la vremea aceea, raspunsuri superficiale, limitate in sfera materiala. Si ma intrebam daca poti sa n-ai nimic din tot si totusi sa fii fericit.
Credeam ca e posibil daca tu, trup si nevoi ale acestuia, esti in consonanta cu suflet, derivatele lui si intelect.
Asadar, fericirea pentru mine, era o stare de echilibru. O liniste totala si o constientizare absoluta a tuturor elementelor care ma impacteaza pozitiv si o izolare si eliminare a celor negative.
Fericirea, insemna o stare de impacare cu mine si cu ce am in jur si in acelasi timp, o exaltare emotionala la fiecare percepere a excitantilor din mediu declansatori de stari.
Fizic, ma manifestem exuberant si promovam necesitatea unei atitudini pozitive pentru o bunastare psihica.
Eram pur si simplu fericita pentru ca reusisem sa descopar ce anume ma facea fericita: echilibrul intre toate aceste elemente.
Si mi-am zis: “Fericirea este o stare de echilibru!”
Cred asta in continuare.
Eu cred asta. Nu trebuie sa fie nimeni de acord cu mine si nu are niciun argument care sa imi infirme ideile pentru ca definitia nu poate fi unica.
Fericirea e subiectiva. Fiecare ii da propriul sens.
Fie ca ea se regaeste in chipul drag, intr-o realizare, intr-o intalnire cu prietenii, fericirea exista pentru cei care stiu sa o constientizeze.
