Dimineata-n Bucuresti

Imi place Bucurestiul, chiar il ador pentru lucrurile marete pe care le are de oferit.

Pentru Opera Romana care in fiecare an imi incanta emotiile cu starea rafinata de cultura pe care mi-o inspira, pentru Centrul Vechi cu terasele si oamenii cu stiluri vestimentare care uneori ii pot inspira chiar si pe designeri, imi place pentru ca oamenii citesc si ador sa vad nasuri de straini cufundate in lectura.

Ador Bucurestiul pentru salile confortabile de cinema, pentru parcurile si lacurile pe care poti evada imaginar in Maldive, cu barca sau hidrobicicleta, mangaiat de razele linistite ale propriului soare, pentru ca, daca esti femeie, poti bea bere la terasa sau fuma pe strada, fara ca sa se uite ciudat vreun trecator si fara consecinte cu iz de barfa si distrugere a imiaginii publice (este un fapt in orasele mici).

Ador Bucurestiul pentru galeriile de arta contemporana, pe care, oricat de mult m-as stradui, nu reusesc sa o inteleg. Asta nu inseamna ca nu inteleg munca artistului, fizica si sentimentala. Imi place asta.

Imi place ca poti comanda pizza la 2 dimineata, imi place ca azi poti topai cu berea in mana la un eveminent cu muzica live de artisti celebri, ca toata lumea se distreaza si maine poti fi intr-un club, super aranjata, cu o rochita sexy si cocktailul preferat. Imi place ca, in locurile astea, fetele, isi flutura fitos nasul ingrijit si parul prea intins, care ajunge aproape la baza tocurilor de 15 cm si cand se apropie cineva de ele, mustacesc la fel de fitos si abia daca vorbesc cu “abordatorii”. Frumusetea lor invinge pentru mine.

Imi place Bucurestiul pentru o mie si unul de motive intemeiate, pe care orasul le-a folosit ca argument sa ma pastreze aici.

Uneori, se mai plictiseste si el de mine, ca in orice relatie mai veche de 7 ani si ma aleg cu unele “surprize”.

Ba un sofer vitezoman trece printr-o balta care se revarsa la propriu peste mine, ba o voce infricosatoare imi ataca cu respiratia fierbinte urechea, la metrou, cerandu-mi o bricheta pentru a aprinde acolo, in locul acela interzis, o tigara, ba tipa cineva la mine ca ocup prea mult spatiu in mijloacele de transport (si sunt doar eu, un om care nu cantareste mai mult de 45 kg si poseta minuscula), ba imi raspunde rastit tanti de la casa de bilete cand o intreb ceva, sau baiatul, reprezentat al furnizorului meu de telefonie mobila.

Am invatat sa traiesc aici, cu toate cele bune si mai putin bune.

Totusi, totul are o limita. Limita umilintei. Astazi, m-a umilit la propriu, tanti de la casa de bilete de la metrou.

De aseara mi-am planificat tinuta pentru serviciu, machiajul si coafura, ca sa ma simt cat mai bine in pielea mea, asa aranjata.
Azi dimimeata, am facut tot ce trebuie sa faca o fata pentru a arata perfect in fiecare dimineata, de la crema hidratanta de zi, pana la creionul pentru conturat sprancenele si fardul discret, tot de zi. De la firele de par aranjate perfect, la blush-ul iluminator pe pometi, tocurile de 9 si cartea pe care abia mi-am cumparat-o.

Am plecat de acasa, foarte bine dispusa si aranjata, m-am relaxat pe drum cu paginile pe care am reusit sa le parcurg in cele 30 de minute pana la statia de metrou de la Universitate.
Mandra de mine, mi-am admirat tinuta in vitrinele unui butic, fericita si multumita de starea de bine pe care mi-a trezit-o rochita care-mi venea perfect.

Starea de euforie declansata de toate acestea, a fost brusc ucisa de o constatate.
Frapant si crud fapt. Portofelul meu, in care aveam toata viata necesara supravietuirii in Bucuresti, lipsea. Se stie ca, daca in Bucuresti nu ai minim 4 lei, nu poti trece strada. Adica…nu poti intra pur si simplu la metrou.
O da…Adevarat fapt. Si pentru ca ma grabeam spre serviciu, nu aveam timp sa ma intorc acasa pentru recuperarea pungutei cu bani, ma duc la tanti de la casa de bilete si o rog:
“- Buna ziua! Se poate, va rog frumos, sa ma lasati sa trec? Mi-am uitat portofelul acasa si aveam acolo abonamentul.”
“- Nu, cum adica sa va las sa treceti?!”
“ – Pai… in portofel aveam si banii si abonamentul, va rog mult, daca se poate, sa ma lasati sa trec, nu am alta solutie decat sa va rog frumos pe dumneavoastra.”
“- Da’ de unde sa stiu eu ca v-ati uitat portofelul acasa?”

Asta a fost. Punctul culminant al umilintei.
Adica…nu ma lasa sa trec nu pentru ca procedura nu ii permite, pentru ca va fi sanctionata daca o face, ci pur si simplu, eu nu eram credibila.
A crezut tanti ca ma umilesc in asa hal, doar pentru a ma sustrage platii sumei de 4 lei. Si asta m-a umilit profund.
Am multumit si am plecat fara alte insistente.

Puteam sa ma intorc acasa, 1 h dus-intors, puteam sa cer unui trecator o calatorie (indiscutabil) sau…puteam sa sun o prietena. Neasteptat de aproape de mine intr-un mod fortuit, dupa 10 minute am primit prietena cu bratele deschise si sprijinul de care aveam nevoie.

Concluzia?
Bucurestiul, in ciuda oportunuitatilor pe care ni le descopera, este un loc dur, in care oamenii sunt marcati de experientele imorale sau ilegale la care sunt spectatori si isi pierd increderea in oameni.

Asta este unul dintre motivele pentru care trebuie sa doar sa ii oferi Bucurestiului, dar sa nu te astepti la nimic in schimb. Iti poti permite luxul acestei asteptari doar de la cei apropiati tie.

Cu toate astea, Bucuresti este centrul Romaniei, cel mai bun loc pentru impartasit clipe la un cocktail cu prietenele, este km 0 al timpului si al lucrurilor care se intampla.
El nu m-a mintit niciodata cu nimic, mi s-a aratat de la inceput exact asa cum este: dur, agitat si extrem de sincer.

You may also like

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *