Cand ai nevoie de o mana de ajutor

In anumite situatii compasiunea si empatia unui strain te ajuta mai mult decat iti poti imagina. Si simti ca omul ala parca nu iti mai este total strain, si simti ca mai sunt oameni buni pe lumea asta.

Mi s-a intamplat de mai multe ori sa fiu atat de singura si speriata intr-un loc al vietii mele, incat sa incep sa tremur ca un pui de gaina abia iesit din ou.

De exemplu, acum 4 ani, cand am aflat intr-un troleu aglomerat de trist, ca Puchi a murit. 16 ani. A trait doua vieti cainesti si ceva. Am copilarit impreuna, ne-am bucurat impreuna. Am fost singura in troleul ala, desi inca 100 de nari respirau acelasi aer ca si mine. Si am fost trista mult timp dupa. Si am plans atunci.

Ieri, am fost la dentist. Si da, mi-a fost frica. Si da, imi treceau prin minte fel si fel de lucruri ale caror rezultate negative erau mult prea amplificate de frica pe care am simti-o. Imi imaginam scenarii dupa scenarii cu consecinte destul de grave.

Incaperea s-a transformat dintr-o data intr-un loc rece si neprimitor, in ciuda curateniei care facea mobilierul roz pal sa straluceasca, in ciuda medicului, o femeie extrem de blanda si calduroasa.

Si am inceput sa tremur de frica, desi nu ma durea nimic. Doar senzatia aia ciudata a ultensilelor stomatologice in gura mea ma facea sa simt nevoia de a le respinge.
Si tremuram incontinuu, neputincioasa, sub apasarea acelor si zgomotului ascutit.
Am auzit in jurul meu asistenta, o doamna mai in varsta si foarte calma, compatimindu-mi tremuratul. In clipa imediat urmatoare, ii si simt mana fierbinte pe umarul meu stang si degetele subtiri in varfurile suvitelor mele. Imi strangea empatic umarul, apoi mana si usor imi mangaia suvitele parului lasat liber. “Ia uitati-o cum tremura, mititica. Vai…cum tremura…”

Am inchis ochii si parca am simtit mana mamei pe umarul meu. Parca i-am auzit si vocea. Si mi-am dat seama ca, desi mama nu e langa mine, nu sunt condamnata sa zac complet singura in suferinta aia inutila. Era langa mine cineva care ma sustinea sincer. Si calduros, si empatic, ca o mama. Am simtit cum tremuratul pierde teren considerabil.

Sunt unele momente in viata, in care esti complet singur in suferinta ta si nu ai nevoie decat de sustinerea sincera a cuiva, indiferent cine ar fi acesta. Chiar si un strain.

Pentru ca am fost conceputi sa depindem inca de la nastere de parinti, ramane in natura noastra sa ne dorim si sa cautam sprijin in alte suflete.

Poate fi egoism, sau instinct de supravietuire, sau o gena perfect naturala de aparare, care se activeaza in momentele percepute ca si un pericol. Who knows?

foto de aici