Calm

Am visat ca am murit.

Stii tu, visul ala in care esti atat de linistit incat timpul pare ca s-a oprit in loc si esti calm…Nu a fost un cosmar in ciuda faptului ca probabil toti ne temem de moarte. Eram calma cum dealtfel era totul in jurul meu, desi nu percepeam alte elemente imprejur.

Ma simteam bine in moartea mea.

Imi amintesc doar acea stare de bine si cerul. Il priveam la miaza-noapte si era colorat.
Parca era o pictura asternuta pe o coala de hartie in care pictorul a amestecat culorile cu prea multa apa si s-au intrepatruns iar el, fara sa intentioneze, a creat perfectiunea.

Violet…siclam…galben…oranj…bleu…alb…pe toate le am atat de limpede in minte de parca le-am vazut in realitate. Cerul colorat parea transparent ca sticla si ma chema in directia aceea, spre miaza-noapte. Eu paseam pe calea aceea neconturata, pe acel drum inca nepatruns…

M-am trezit apoi cu acelasi calm din vis, calm care a durat foarte putin pentru ca am simtit soarele dogorind brutal pe pielea mea inca adormita si voiam sa ma intorc in visare, sa prelungesc acea stare de bine, sa raman acolo si sa ma regasesc, sa ma contopesc cu infinitul.

Nu am reusit pentru ca de data asta, razele necrutatoare mi-au despicat pleoapele si mi-au impuns nemiloase retina. M-au trezit la realitate. Si cand l-am privit, parca ma privea si el: sfidator, ma judeca pentru ceea ce eram eu in realitate. Am incercat sa nu imi pun aceasta intrebare in primele momente ale zilei asa ca am alungat gandul.

Nu m-am gandit nici macar la ceea ce ma astepta in ziua respectiva si am avut inca o data revelatia faptului ca uneori nu trebuie sa fim atat de siguri ca stim ce ne asteapta…
Am simtit ca am facut o trecere prea brusca de la visul meu perfect, linistitor, la realitatea dura. Mi-as fi dorit ca viata mea sa fie mereu ca acel vis, ca moartea mea din acel vis.

Asa ca, m-am desprins de mine, m-am trimis pe acel drum neatins de niciun pas, mi-am luat ramas bun in culori de curcubeu si am murit.

Apa clocotea agitata in ibric si nici nu mi-am dat seama decat foarte tarziu. M-am dus sa opresc aragazul dar se evaporase aproape toata asa ca am completat cat pentru o cana.
Macinasem deja cafeaua si asteptam pofticioasa prima gura care imi place cel mai mult. Cremoasa si amara, fara lapte, ca sa nu ii distrug chimia. O sorb si de fiecare data plec departe cu gandul pentru cateva secunde, in timp ce inchid ochii si ma bucur de savoarea ei. E ritualul meu perfect in fiecare dimineata.

Nu mai eram suparata pe soare, nu ma mai gandeam la realitatea dura, cafeaua echilibrase balanta spre o stare de bine, aproape ca cea din vis.

Si am multumit pentru asta.

Foto: Ionut Iordache

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *