Dragul meu,
Odata mi-am imaginat o poveste atat de frumoasa…
Stii, am in imaginatie atatea scenarii, atatea povesti de dragoste nespuse, atatea emotii captive in sufletul meu incat daca le-as elibera as putea poate sa prind tot Universul in ele…
Pe tine insa nu te-am putut prinde…
Cu tine am trait alta poveste, una trista, cu un final tot trist caci, cu cat te-am dorit mai mult cu atat te-am indepartat definitiv.
Simteam ca in timp ce merg catre tine te indepartai de mine vazand cu ochii iar eu neputincioasa ma prabuseam obosita. Asta am simtit atunci, sa stii.
Nu mi-am dat seama ca intr-acolo mergeam. Poate am facut ceva gresit, poate daca m-as intoarce in trecut, la lucrul acela pe care l-am facut gresit si a stricat totul, poate as putea repara cumva…
Insa nu reusesc sa imi dau seama care e acel lucru.
Poate e momentul in care tu m-ai salutat pentru prima data si nu ti-am raspuns? Imi amintesc perfect expresia de pe chipul tau…
Da, stiu ca te-ai simtit prost, foarte prost pot sa spun fara a gresi, penibil probabil, ti-ai incruntat puternic chipul frumos, uimit ca nu ti-am raspuns si nu m-ai mai privit deloc…Nici atunci si nici in zilele urmatoare, sau saptamanile urmatoate, nici nu mai tin minte…Am perfect in minte chipul tau din acel moment: incruntat, intrigat intr-un mod neplacut, nelamurit si uimit, nu intelegeai de ce nu-ti raspunsesem la salut.
Insa eu…concentrandu-ma pe alte detalii, privindu-te atat de intens, nu mi-am dat seama ca tu tocmai schitasei un salut, caci eram sub vraja ta si nu mai constientizam nimic…Nu cred ca intelegi asta fiindca nu ai idee cum ma faceai sa ma simt…incoerenta…pierduta…fara nicio logica…ma blocai de fiecare data cand te vedeam, nu stiam cum sa reactionez. Singura mea reactie era sa raman blocata cand te vedeam, sa-mi creez un culoar catre tine si sa nu mai vad nimic altceva in jur…
Vezi tu, atat de blocata eram incat nici macar pe tine nu te-am perceput cum a trebuit…Intelegi paradoxul?
Imi amintesc clar chipul tau in timp ce m-ai salutat…
Era dimineata si era prima noastra intalnire dupa ce eu iti scrisesem. Erai cu fata aceea blonda cu care te vedeam mereu…Nu pot sa ti-o descriu fiindca niciodata nu m-am uitat la ea. Era o prezenta feminina constanta in prajma ta, atat pot sa-ti spun despre ea. Tu aveai o camasa albastra in care imi placea cel mai mult sa te vad caci te scotea in evidenta ca nimic altceva din ce te-am vazut purtand…Parca acea culoare iti lumina in cel mai placut fel chipul, contrasta cu nuanta parului tau si te contura perfect pentru mine…Caci asa te vedeam…Perfect…
Evident, eu te-am vazut imediat, nu te ratam niciodata fiindca te cautam cu privirea mereu. Si cand te gaseam, inima incepea sa-mi bata puternic. Ma emotionai de fiecare data, fara exceptie. Am trecut prin fata ta fara sa te privesc pentru ca mi-era rusine, nu stiu de ce, eram putin debusolata, nu stiam cum sa ma comport dupa ce iti scrisesem, asadar cel mai simplu a fost sa nu te privesc.
M-am asezat putin mai departe de tine, am gasit cel mai bun loc pentru a te putea privi…Ce frumos erai atunci…Atunci cand ai fi putut fi orice…Si, in timp ce te admiram, asteptam momentul in care te vei intoarce sa ma privesti, asa cum faceai de fiecare data si tu, fara exceptie. Ce mult imi placea sa ma privesti asa…Curios, insistent, intrigant, direct. Oare ceilalti nu si-au dat seama cum ne priveam? Nici macar acea fata?
– Hahahaha! exclama prietena mea.
– Ce e? o intreb…
– Cum te privea baiatul ala, hahahha!
– Ce baiat?
– Cel pe langa care am trecut…si arata spre tine.
– Cum ma privea?
– Fix, se uita fix, insistent, la tine, te-a urmarit cu privirea, nu l-ai vazut?
– Nu.
Atunci a fost de fapt momentul in care m-ai prins.
– Auzi, tu i-ai dat atentie acelui baiat?
– Nu, de ce?
– Fiindca se uita iarasi insistent la tine si m-am gandit ca i-ai raspuns cumva din moment ce te priveste asa.
– Nu, nu i-am dat.
Insa am mintit-o atunci, fiindca eu deja nu mai imi puteam lua privirea de la tine cand te vedeam.
Mai stii? Si tu faceai la fel. Poate chiar mai mult decat mine caci mie imi era uneori jena sa te privesc atat de insistent si ma mai rupeam de privirea ta insa cand ma intorceam, tu tot acolo erai, acoperindu-ma cu privirea ta…invaluindu-ma din ce in ce mai mult cu prezenta ta, prinzandu-ma si mai mult in ceva care incet, ma coplesea. Si, pe cat de teama imi era de ceea ce incepeai sa trezesti in mine, pe atat de mult imi doream sa ma cufund si mai tare in acele emotii.
Insa nici macar o clipa nu am constientizat ca ar putea fi periculos. Nu te-am privit asa, insa ar fi trebuit sa o fac.
Poate daca m-as intoarce in timp, intr-un alt moment in care probabil am procedat gresit as putea schimba evolutia lucrurilor. Atunci cand am venit dupa tine si am vorbit….Singura data cand am vorbit, ca si cand ne-am fi cunoscut…Ce trist e, caci de fapt nu am vorbit nimic atunci…Mai stii?
Poate am parut sigura pe mine insa cu greu mi-am stapanit mainile care imi tremurau puternic. M-am trezit purtata de pasi catre tine, fara voia mea, sa stii. Nici macar nu stiam ce-ti voi spune, cum vei reactiona. M-ai surprins oricum caci nu ma asteptam ca tu sa fii cel care va spune primele cuvinte, care oricum au fost banale, de umplutura, la fel cum au fost si ale mele, care in plus au fost si penibile.
Fiindca in loc sa iti spun ce imi doream enorm sa iti spun, am umplut golul dintre noi cu nimic…Dar crede-ma, nu am avut curaj sa iti spun nimic…Din aceasta cauza poate am gresit, am fost lasa, fricoasa, poate daca iti spuneam atunci totul, tot ce simteam, tot ce am vrut de la tine, poate acum as fi fost mai linistita…Poate daca m-as intoarce in timp acela ar fi un moment in care as putea repara ceva…
Poate am gresit cand am trecut pe langa tine de atatea ori si te-am ignorat, sau poate a fost momentul in care ne-am intalnit fata in fata iar eu am lasat panicata capul in pamant ca sa nu ne privim…Poate am gresit cand ti-am scris, marturisindu-ti totul, cerandu-ti sa ne ignoram definitiv…Poate toate aceste actiuni stupide ale mele te-au indepartat definitiv.
Acum, ma intreb, oare daca m-as intoarce in timp sa indrept toate aceste greseli ale mele, lucrurile ar fi avut o alta evolutie? Oare as fi fost mai linistita acum? Oare tu te-ai fi comportat altfel? Oare ai fi fost altfel?
Stiu ca nu trebuie sa caut raspunsuri dar raspunsul la aceste intrebari ma ajuta.
Raspunsul la toate intrebarile cu “Oare […]?” este clar “Nu”. De fapt gresesc, e ”Nu!”. Difera mult nuanta, iti dai seama?
Desi l-am stiut dintotdeauna am ales sa nu il primesc, sa nu il vreau, sa nu il vad fiindca el era elementul care ar fi rupt vraja, te-ar fi adus in banal, te-as fi deslusit, te-ar fi pus in comparatie cu orice alt barbat banal si nu ar fi gasit prea mari diferente intre voi. Acceptarea acelui “Nu!” te-ar fi facut real si tangibil, ai fi fost atat de concret incat as fi putut sa te vad exact asa cum esti, as fi putut sa te ating, intelegi?
Iar visele, emotiile si norii nu pot fi atinsi fiinda ii strici definitiv daca o faci.
Nici trecutul nu poate fi schimbat si nici macar o speranta nu trebuie tinuta in viata.
P.S. Nu te-am cautat. Nu te-am cerut. Nu am avut nevoie de tine. Nu te-am vrut.
Atunci…De ce ai aparut? Cine te-a chemat? Si…de ce nu pleci?”
