Dragul meu,
Incepusem aceasta scrisoare cu niste cuvinte mai grele insa m-am rusinat de ele fiindca ai fi vazut ceva ce nu vreau sa-ti arat asadar le-am sters…
Sunt trista cand ma gandesc ca niciodata nu voi avea ocazia sa iti spun ceea ce simt pentru tine.
NICIODATA…Ce cuvant dur…(Probabil ai observat ca imi plac foarte mult cuvintele radicale. Asta deoarece mi se pare ca au o incarcatura emotionala mai mare si un impact pe masura, de asta le ador.)
As vrea sa iti vad reactia in momentul in care ti-as spune ce simt pentru tine dar stiu ca nu voi avea aceasta ocazie, as vrea sa te pot saluta relaxat si sa nu ma mai emotionez de fiecare data cand te vad dar stiu ca nu voi reusi, as vrea sa te pot privi cu mult drag de departe, ca pe o iubire imposibila, neimplinita, dar atat de frumoasa incat merita pastrata in amintire ca pe un tablou pe care sa il privesti cand ti se face dor. Dor de a simti emotiile inceputului de poveste de dragoste.
Asta am vrut de la tine. Sa fii tabloul iubirii mele chiar daca nu ar fi fost impartasita. Mi-am dorit atat de mult sa putem comunica normal, sa iti spun ca tu ai fost iubirea mea secreta si imposibila si sa ne amuzam de cat de prostuta am fost sau cat de prostuti si copii am fost amandoi ca nu am stiut sa comunicam.
Dar, fiindca n-am sa pot face asta, n-am sa-ti pot spune niciodata ceea ce am simt iar tu n-ai sa fii atat de receptiv ca in dorintele mele am sa raman mereu cu regretul ca nici macar nu am apucat sa vorbesc cu tine. Pasiunea mea nu se va stinge niciodata ci se va transforma in regret si mi-e atat de teama de regrete…
Vreau sa te pastrez ca pe o amintire frumoasa, nu ca pe un regret, intelegi?
M-am hotarat sa te omor in sufletul meu, sa te ingrop, sa te uit…fiindca, ma simt obosita insa imi e atat de greu, fiindca sufletul nu are curaj sa o faca, nu e pregatit sa isi ia ramas bun de la tine.
P.S. Sa stii ca fi inteles ca o ai pe ea daca mi-ai fi spus la timp, nu mi-as mai fi facut atatea scenarii…
